Degeţica

Era odată o biată femeie săracă; ea trăia singură şi grozav dorea să aibă un copil pe lângă dansa, care să-i fie sprijin la bătrâneţe.
Se duse într-o zi în pădure, acolo întâlni o zână căreia-i spuse pasul ei.
Aceasta-i dete un bob de orz, zicându-i: - Asta nu-i orz, de cel care creşte pe câmp şi-l mănâncă găinile.
Pune-l într-un ghiveci de flori şi aşteaptă.
- Îţi mulţumesc, zise femeia, şi cum se întoarse acasă, îşi sădi bobul de orz.
În curând răsări din pământ o floare mare, frumoasă, ce semăna c-o lalea îmbobocită.
"Ce floare minunată!" zise femeia sărutând foile roşii şi galbene; şi-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare.
Acum se vede bine că-i o lalea adevărată; şi-nauntrul ei, pe fundul verde şedea o fetiţă mică, mică de tot şi drăguţă, numai cât degetul cel mic de înaltă; îi dădu numele de Degetica.
Dintr-o coajă de nucă lustruită frumos îi găti leagăn, foi de viorele îi puse în loc de saltea, şi o înveli cu o foaie de trandafir.

Peştişorul de aur

A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia sa în apropierea ţărmului unei mari îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, abia îşi mai ducea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţa valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi aruncă în apă undiţă. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu reuşeau să-şi potolească foamea.


Nevasta lui era o femeie tare rea, înfumurata şi certăreaţă, mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţă pe care o duceau şi nu contenea să-şi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undita în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peste. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţă în mână. Deodată, însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.

Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă era teamă de gură spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţa viaţa bietei fiinţe, hotărându-se să o lase să se întoarcă în împărăţia apelor. Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că-i va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă nu ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu.