Degeţica

Era odată o biată femeie săracă; ea trăia singură şi grozav dorea să aibă un copil pe lângă dansa, care să-i fie sprijin la bătrâneţe.
Se duse într-o zi în pădure, acolo întâlni o zână căreia-i spuse pasul ei.
Aceasta-i dete un bob de orz, zicându-i: - Asta nu-i orz, de cel care creşte pe câmp şi-l mănâncă găinile.
Pune-l într-un ghiveci de flori şi aşteaptă.
- Îţi mulţumesc, zise femeia, şi cum se întoarse acasă, îşi sădi bobul de orz.
În curând răsări din pământ o floare mare, frumoasă, ce semăna c-o lalea îmbobocită.
"Ce floare minunată!" zise femeia sărutând foile roşii şi galbene; şi-n clipa aceea floarea se deschise cu zgomot mare.
Acum se vede bine că-i o lalea adevărată; şi-nauntrul ei, pe fundul verde şedea o fetiţă mică, mică de tot şi drăguţă, numai cât degetul cel mic de înaltă; îi dădu numele de Degetica.
Dintr-o coajă de nucă lustruită frumos îi găti leagăn, foi de viorele îi puse în loc de saltea, şi o înveli cu o foaie de trandafir.


Dormea în timpul nopţii, şi ziua se juca pe masă, unde femeia punea o farfurie cu apă, înconjurată de-o cunună de flori.
În farfurie plutea o foaie mare de lalea, pe care Degetica putea să stea, şi să se plimbe de la o margine la alta cu ajutorul a două fire albe de păr de cal, ce-i ţineau loc de vâsle.
Nu se putea închipui ceva mai drăgălaş că fetiţa asta; ş-apoi ştia să şi cânte, şi avea un glas aşa de dulce, cum nu se mai auzise pe faţa pământului.
Într-o noapte, pe când ea dormea, o broască urâtă intra în odaie printr-o spărtură a ferestrei.
Şi uraciunea asta sari pe masa unde dormea Degetica, învelită cu foaia ei de trandafir.
- Ce frumuşică soţie ar fi asta pentru băiatul meu, zise broasca.
Şi înşfăcând coajă de nucă, ieşi pe aceeaşi fereastră, ducând şi pe Degetica afară în grădină.
Pe acolo curgea un pârâu, care în trecerea lui atingea o mlaştină.
În mlaştina asta locuia broască şi cu fiul ei.
Slut şi murdar, semăna leit cu mama lui.

"Coac! Coac! Vrekke-ke-kex"! Începu el a striga, cum zări pe drăgălaşa fetiţa în coajă de nucă.
- Nu vorbi aşa tare! O s-o trezeşti, zise broasca.
Ar putea să ne scape încă, e aşa de uşoară, ca un fulg de lebădă.
S-o punem pe-o foaie lată de lipan, în mijlocul apei.
O să fie acolo ca pe-un ostrov şi n-are să poată fugi.
În vremea asta, noi să gătim în fundul balţii odaia cea mare, care o să fie locuinţa voastră.
Apoi broasca sări în apă şi porni s-aleagă o frunză mare de lipan prinsă de mal, şi aşeză pe ea coajă de nucă în care dormea Degetica.
Când se trezi biata fetiţă şi văzu unde se afla, începu a plânge cu amar; de jur împrejur era numai apă, cum să se mai întoarcă ea pe uscat? Broască, după ce imppdobi odaia din fundul iazului cu papură şi floricele galbene, veni cu odorul ei să ia pătuţul micuţei, să-1 ducă în odaia pregătită.
Se înclină înaintea fetiţei zicându-i: "Îţi prezint pe fiul meu, viitorul tău soţ.
V-am pregătit o locuinţă de toată frumuseţea, în fundul balţii.
" - Coac! Coac! Vrekke-ke-kek! Adăugă fiul.
Apoi luară coajă de nucă şi se depărtară; biata Degetica, rămasă singura pe frunză ei verde, începu să plângă cu hohot, gândindu-se la broasca urâcioasă şi la soarta ce-o aştepta.
Auziseră însă şi peştişorii cele ce spusese broască, şi vrură să vadă şi ei pe Degetica.
Şi cum o văzură, li se păru atât de drăguţă, încât socotiră c-ar fi o mare nenorocire pentru dansa, să ia de soţ pe fiul broaştei.
Nunta asta nu trebuia să se facă! Se adunară cu toţii în jurul frunzei, şi cu dinţişorii lor tăiară codiţa ce-o ţinea de mal; frunza desprinsă, duse pe Degetica departe, pe râu, aşa că broaştele n-o mai puteau ajunge.
Ea trecu astfel prin multe locuri frumoase, şi pasarelele prin tufişuri cântau când o vedeau: "Ce mai fetiţa drăgălaşă! Ce mai fetiţa drăgălaşă!" Frunza plutind mereu tot înainte, tot mai departe, Degetica făcu o adevărată călătorie.
Pe când mergea ea aşa, un fluturaş alb începu a zbura în jurul ei, şi la urmă se aşeză chiar pe frunză, nemaiputându-şi lua ochii de la aşa minune.
Degetica, veselă că scăpase de uricioasa broască, se bucura de frumuseţea locului şi de priveliştea apei ce strălucea ca aurul în bătaia soarelui.
Îşi luă cingătoarea, legă un capăt de aripa fluturaşului, pe celălalt de frunză, şi astfel putu înainta mai repede.
Dar iată că trecu un cărăbuş, care, zărind-o, o prinse din zbor şi se opri cu ea într-un copac.
În vremea asta frunza de lipan luneca înainte pe râuşor, dusă de fluturaşul care nu se mai putea desprinde de ea.
Dumnezeu ştie numai spaima ce-o cuprinse pe biata Degetica, când fu luată de cărăbuş şi dusă pe copac! Ea însă plângea acum pe fluturaşul alb pe care-1 legase de frunză, şi se gândea că el o să moară de foame, dacă nu s-o putea desface.
Cărăbuşului nu-i pasă nimic de toate astea; el o aşeză pe frunză cea mai mare din copac, o ospăta cu sucul florilor, şi, cu toate că ea nu semăna deloc a cărăbuş, îi lauda foarte mult frumuseţea.
În curând toţi cărăbuşii din copac veniră s-o vadă.
Fetele cărăbuşilor însă, văzând-o, îşi mişcară antenele zicând: - Ce mai lucru! N-are decât două picioare.
- Şi nici antene n-are, adăugă una; E slabă, subţire, şi seamănă cu omul.
O! Ce urâtă e! Degetica însă era fermecătoare; şi cărăbuşul care-o adusese, cu toate că o găsea frumoasă, dar auzind pe ceilalţi că-i scornesc fel de fel de cusururi, i se păru şi lui pe urma că-i urâtă, şi nu mai vru s-o ţină.
O dete jos din copac, şi o aşeză pe-o floare de cicoare.
Degetica începu a plânge de supărare, că fusese izgonita de cărăbuşi pentru urâţenia ei; şi doar ea era minune de frumoasă.
Rămasă singură în pădure, îşi petrecu acolo toată vara.
Din firicele de paie îşi împleti un pătuţ pe care-l anina sub o frunză de brusture, ca să fie ferită de ploaie.
Cu sucul florilor se hrănea, şi setea şi-o alina bând rouă ce cade dimineaţă pe frunze.
Aşa trecură vara şi toamna; dar iată că sosi iarnă, iarna cu zăpadă şi frigul ei.
Toate pasarelele, care-o desfătaseră cu cântecele lor, plecasera-n alte ţări, copacii nu mai aveau frunze, florile erau vestejite, şi frunza de brusture care-o adăpostea se suci, nerămânând din ea decât un cotor uscat şi galben.
Frigul chinui cu atât mai mult pe Degetica, cu cât acum şi hainele ei erau aproape numai zdrenţe.
Într-o noapte începu a ninge, şi fiecare fulg ce cădea asupra-i era pentru ea că o lopată de zăpadă.
Se-nvelise, biata, c-o frunza uscată, dar ce căldura să-i ţină asta; şi acum era aproape să moară de frig.
Lângă pădure era o întinsă mirişte de grâu; nu se vedea decât păişul rămas deasupra pământului îngheţat.
Degetica porni într-acolo; aceasta era pentru ea o uriaşă pădure de străbătut.
Ajunse zgribulita de tot, la vizuină unui şoarece de câmp.
Intră pe-o găurică mică, sub paie; şoarecele era bătrân şi avea o locuinţă foarte bună; o odaie plină numai cu grăunte de tot felul, o bucătărie şi o sufragerie frumoasă.
Degetica veni la uşă ca cerşetoare şi ceru să-i dea şi ei un bob de grâu, că de două zile n-a mâncat nimic.
- Sărăcuţa de tine, zise şoarecele, care avea o inimă bună, vino de mănâncă şi tu cu mine în odaia mea; este cald aici.
Şi prinzând şoarecele dragoste de Degetica îi zise: - Îţi dau voie să stai toată iarna aici; da cu tocmeală să-mi ţii totdeauna odaia curată, şi să-mi spui poveşti frumoase; mă prăpădesc după ele.
Degetica primi cu bucurie învoiala şi n-avu a se plânge de nimic.
- O s-avem musafiri, zise într-o zi şoarecele: vecinul meu are obicei să vină la mine o dată pe săptămână.
El e mult mai bogat decât mine; are odăi mari şi poartă o blană frumoasă de catifea.
Dacă ar vrea el să te ia de soţie ai fi foarte fericită; să-i spui poveştile tale cele mai frumoase.
Degetica însă nu prea avea poftă să se mărite cu bogatul vecin care nu era decât un sobol.
Îmbrăcat în blana-i de catifea neagră, veni să-şi facă vizită.
Se luară întâi de vorbă despre bogăţiile şi despre învăţătura lui; dar sobolul vorbea rău de soare, de flori, că el niciodată nu le văzuse.
Degetica îi cânta o mulţime de cântece, între altele: "Zboară cărăbuş, zboară, zboară!" şi "Când vine în câmp calugarelul".
Sobolul încântat de glasul ei, îşi arata numaidecât dorinţa de a se căsători c-o persoană aşa de bine înzestrată, dar de hotărât nu hotărî încă nimic, fiindcă era foarte chibzuit.
Sobolul ca să facă plăcere fetiţei şi şoarecelui, îi pofti să se plimbe printr-o hrubă lungă ce săpase de curând, pe sub pământ, între cele două locuinţe; şi le spuse să nu se sperie de-o păsărică moartă, pe care au văzut-o în drumul lor.
Şi-ntaia oară când şoarecele şi Degetica veniră să facă plimbarea asta, sobolul le ieşi înainte ţinând în dinţi un putregai din care ieşea o lumină albă care închipuia un felinar.
Când ajunseră la locul unde era păsărica moartă, sobolul sparse puţin tavanul hrubei, şi o rază de lumină străbătu de-afară; în faţa lor stătea întinsă o rândunică, desigur moartă de frig, cu aripile strânse, cu capul şi picioarele ascunse sub pene.
Vederea asta mâhni sufletul fetiţei; ea care iubea atât de mult pasarelele ce-o înveseleau toată vara cu cântecele lor! Dar sobolul împinse cu laba pe rândunica, zicând: - N-o să mai fluiere de-acum! Ce mare nenorocire să te naşti pasăre! Slavă Domnului, niciunul dintre neamurile mele n-o să aibă o soartă aşa de ticăloasă.
O astfel de făptură n-are altă avere decât acelaşi şi acelaşi cirip, cirip! Şi când vine iarna moare de foame.
- Cuminte grăieşti! Răspunse bătrânul şoarece; acest ciripit nu aduce nimic; e tot ce trebuie ca să pieri de foame: şi cu toate astea sunt unii care-şi fac o fală numai că ştiu să cânte.
Degetica nu zise nimic; dar când şoarecele şi sobolul se întoarseră cu spatele, ea se aplecă încetişor asupra păsăricii şi dând la o parte penele capului, îi sărută ochii închişi.
"Poate că-i tocmai aceea care cânta aşa de drăguţ pentru mine astă vară, se gândi ea; biata păsărică, tare mi-e milă de tine!" Sobolul după ce astupa spărtură pe care-o făcuse în tavan, îşi petrecu musafirii până acasă.
Neputând dormi deloc noaptea aceea, Degetica se sculă şi împleti un covoraş din firicele de paie, şi repede se duse de-l întinse peste păsărica moartă.
Apoi îi puse de-o parte şi de alta un smoc de lână ce găsise la şoarece, parcă i-ar fi fost teamă că nu cumva răceala pământului să facă rău trupului neînsufleţit.
- Adio, păsărica frumoasă, adio! Îţi mulţumesc pentru cântecul tău care mă fericea atât de mult asta vară, când puteam să mă bucur de verdeaţă şi să mă încălzesc la soare.
Şi îşi rezemă capul pe inimioara rândunelei; dar deodată se sculă speriată, simţise o mişcare uşoară, începuse a bate inima pasarelei, care nu era moartă ci numai amorţită de frig.
Căldura o reînviase.
Toamna, când se duc rândunelele în ţările calde, dacă întârzie vreuna pe drum, frigul o culcă la pământ, ea pare moartă şi zăpadă o înveleşte.
Degetica tremura încă de spaimă; pe lângă ea, care nu era mai înaltă decât degetul cel mic, rândunica părea un uriaş.
Totuşi ea nu-şi pierdu cumpătul, strânse bine lana împrejurul păsăricii, se duse repede s-aducă o frunză de mentă cu care se-nvelea ea, şi i-o puse pe cap.
În noaptea următoare ducându-se iar la bolnava ei, o găsi cu viaţa, dar era atât de slabă, meat abia o clipă deschise ochii să vadă fetiţa, care ţinea în mână, ca să-i dea lumina, o fărâmă de putregai lucitor.
- Îţi mulţumesc, drăgălaşa copilita, zise păsărica; tu m-ai încălzit.
Peste puţin timp am să capăt puteri, şi-am să zbor la soare.
- E frig tare afară, răspunse Degetica; ninge, îngheaţă, mai stai în pătuţul tău, o să am eu grijă de tine.
Apoi îi aduse apă într-o frunzişoara.
Păsărica o bău, şi-i povesti cum rupându-şi o aripă într-un tufiş de mărăcini, nu s-a mai putut ţine de celelalte păsări când au plecat în ţările calde.
Atunci a căzut la pământ şi din clipa aceea nu-şi mai amintea nimic din ce i se-ntâmplase.
Toată iarna Degetica, fără ştirea şoarecelui şi a sobolului, îngriji cu multă dragoste pe rândunică.
Când sosi primăvară şi soarele începu a încălzi pământul, păsărica îşi luă ziua bună de la fetiţa, care-i redeschise în tavan spărtură făcută de sobol.
Rândunica ruga pe fetiţa să meargă împreună cu ea în pădurea înverzită.
Degetica însă ştia că plecarea ei o să facă mare supărare bătrânului şoarece.
- Nu, zise ea, nu pot merge.
- Adio dar, adio drăgălaşa copilita! Răspunse rândunica, luându-şi zborul spre soare.
Degetica o privi zburând, şi avea lacrimile în ochi; îi era aşa de dragă păsărica! "Cirip! Cirip!" mai zise o dată rândunica şi nu se mai văzu.
Şi Degetica era cu atât mai mâhnită, cu cât ea nu putea ieşi să se bucure de razele soarelui.
Grâul creştea acum deasupra locuinţei şoarecelui, şi pentru fetiţă, numai cât degetul cel mic de înaltă, se părea că-i o pădure mare.
- In vara asta, trebuie să-ţi lucrez zestrea, îi zise şoarecele, căci plicticosul sobol ceruse mana fetiţei.
Şi ca să te măriţi cu sobolul trebuie să fii şi tu mai bine chivernisita din rufărie şi din haine.
Mititică fu silită să-şi ia furcă-n brâu, şi şoarecele mai lua cu ziua încă patru păianjeni, care torceau şi ţeseau fără încetare.
În toate serile venea sobolul şi le vorbea de neajunsurile verii, care usucă pământul şi-l face de nesuferit.
Aşa că şi nunta n-au s-o facă decât mai pe toamna.
În vremea asta Degetica în toate zilele venea până-n usa vizuinii, la răsăritul şi la apusul soarelui, şi se uită şi ea printre spicele bătute de vânt la cerul albastru, bucurându-se de frumuseţea de afară şi gândindu-se la rândunica iubită; dar rândunica era departe, poate că n-o să mai vină niciodată.
Sosi şi toamna, şi Degetica îşi gătise zestrea.
- Peste patru săptămâni facem nuntă! Zise şoarecele.
Şi biata fetiţa începu a plânge, că ea nu voia deloc să se mărite cu ursuzul de sobol.
- Ce prostie! Strigă şoarecele; ia să nu fii aşa de încăpăţânată, că pe urmă te muşc cu dinţii mei cei ascuţiţi.
Ar trebui să te simţi foarte fericită că te ia de soţie un domn aşa de falnic, care poartă o blană de catifea neagră, cum nici împărateasa nu are la fel.
Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu că găseşti o bucătărie şi o pivniţă aşa de plină cu de toate.
Dar iată că sosi şi ziua nunţii.
Sobolul se înfăţişa ca să ia pe Degetica şi s-o ducă sub pământ, unde niciodată nu era să mai vadă lumina soarelui, fiindcă soţul ei nu-l putea suferi.
În locuinţa şoarecelui tot mai putea veni până-n usa să se bucure de lumină.
- Ramani cu bine, soare frumos! Zise ea cu-n aer mâhnit, ridicând mânuţele în sus, rămâi cu bine! Că eu sunt osândita să trăiesc de-acum înainte în întuneric, lipsită de razele tale.
Apoi făcu câţiva paşi afară din căsuţa; grâul era secerat, nu mai rămăsese decât păişul.
- Adio, adio! Zise ea sărutând o floricică roşie, dacă vreodată vei vedea pe rândunica mea, să-i spui că mă gândesc la ea.
- Cirip! Cirip! Auzi ea cântând lângă dansa.
Ridică ochii şi-o văzu.
Rândunica nu mai putu de bucurie când zări pe Degetica; coborî repede ciripind mereu Cirip! Cirip! Şi se aşeză lângă binefăcătoarea ei.
Aceasta-i povesti cum trebuie să se mărite cu uriciosul de sobol, care locuia sub pământ, unde niciodată nu străbate soarele.
Şi spunând toate astea, şiroaie de lacrimi curgeau din ochii ei.
- Vine iarnă, zise rândunica, eu trebuie să plec în ţările calde; vrei să vii cu mine? Te vei sui pe spinarea mea, te prinzi cu cingătoarea ta de mine; şi vom zbura departe de uriciosul tău sobol, şi de locuinţa-i întunecoasă, dincolo de munţi, unde soarele străluceşte mai frumos că aici, unde vara şi florile nu se trec niciodată.
Haide, vino cu mine, scumpa fetiţa, tu care mi-ai scăpat viaţa când zăceam în întuneric, pe jumătate moartă de frig.
- Da, da, merg cu tine! Zise Degetica.
Şi se sui pe spatele pasarelei, lega cingătoarea ei de o până mai mare, şi astfel trecură pe deasupra pădurii, a mării şi a munţilor înalţi acoperiţi cu zăpadă.
Degeticii îi era frig; atunci se vârî în penele calde ale pasarelei, lăsându-şi numai căpşorul afară, ca să poată vedea frumuseţile ce-i lunecau pe dinaintea ochilor.
Şi ajunseră astfel într-o ţară caldă, unde vită cu struguri dulci creşte pe margina şanţurilor, unde sunt păduri întregi de lămâi şi de portocali, unde felurite flori, care de care mai minunate, răspândesc cele mai dulci miresme.
Pe drumuri, copiii se jucau cu fluturi mari pestriţi.
Rândunica se opri pe marginea unui lac albastru, lângă un palat de marmură, înconjurat de coloane mari ce sprijineau largi bolţi de vită.
Pe sub streaşina erau nenumărate cuiburi.
Unul din aceste cuiburi era al rândunicii.
- Iată şi locuinţa mea, zise păsărica; tu însă n-ai să poţi sta aici; alege-ţi o floare care-ţi va plăcea şi eu te voi aşeza acolo; o să-mi dau toată silinţa ca să nu-ţi lipsească nimic.
- Cu bucurie! Răspunse Degetica, bătând din mânuţele ei.
Flori mari albe creşteau printre frânturile unei coloane răsturnate; rândunica puse fetiţa acolo, într-o floare, pe una din cele mai largi frunze.
Degetica în culmea fericirii, era uluită de toate frumuseţile ce-o înconjurau.
Dar iată ceva care-o mira mai presus de toate: un omuleţ mic de tot, alb şi străveziu că sticla, stătea pe o floare înalta cât degetul; el avea pe cap o coroană de aur, şi la umeri aripi strălucitoare.
Era Duhul florilor, şi fiecare floare era locuinţa unei perechi de asemenea mici făpturi cu chip omenesc; iar el, Domn era, peste întreg poporul acesta.
- Doamne, ce frumos e! Zise încet Degetica rândunelei.
Prinţişorul ăsta, când văzu pasărea, uriaşă pentru el, se sperie întâi, dar cum zări pe Degetica i se mai puse inima la loc.
I se păru cea mai frumoasă fiinţă din lume.
Îi puse coroana de aur pe cap, o întrebă cum o cheamă, şi dacă vrea să fie soţia lui.
Ce soţ era acesta, pe lângă fiul broaştei, ori pe lângă sobolul cu blană de catifea neagră! Primind să fie soţia lui, ea se făcea Zâna florilor! Se învoi deci, şi-n curând începură a ieşi din fiecare floare câte un domn şi o doamnă, mititei ca şi ea, şi care veneau să-i facă daruri.
Nimic n-o bucură mai mult, că o pereche de aripi străvezii care fuseseră mai înainte ale unei gaze albe.
Prinse numaidecât aripile de umerii ei şi începu să zboare de la o floare la alta.
În vremea asta rândunica în cuibul ei, canta cele mai vesele şi melodioase cântece de nuntă, însă tristă în sufletul ei că trebuia să se despartă de fetiţă.
- De-acum înainte, n-o să te mai cheme Degetica, îi zise Duhul florilor: noi îţi vom zice Maia.
- Adio, adio! Zise rândunica luându-şi zborul spre Danemarca.
Acolo cum sosi, îşi regăsi vechiul cuib deasupra ferestrei celui care a scris povestea asta şi care-i aştepta reîntoarcerea.
Cirip! Cirip! Începu ea, şi astfel afla el povestea.